Liceul Tehnologic ,,Anghel Saligny”, Ploieşti

an scolar 2013-2014

 

 

Referat:

 

ETICA  PROFESIONALĂ

prof. Loredana GUSTEA

   

            Etica profesională reprezintă o diviziune a eticii contemporane a cărei fiinţare (în ultimul secol) s-a produs ca efect al instituirii şi multiplicării profesiilor în planul vieţii sociale. Oamenii au avut dintotdeauna diverse ocupaţii care, însă, s-au transformat în profesii odată cu îndeplinirea de către acestea a unor exigenţe speciale. H. Gartner (1991) enunţa următoarele caracteristici ideale ale profesiilor:

-profesia implică temeinica cunoaştere teoretică a domeniului de exercitare, aceasta fiind posibilă prin pregătire îndelungată;

-profesia angajează realizarea anumitor standarde atât în iniţierea, cât şi în menţinerea şi avansarea unei persoane într-un câmp determinat de manifestare, iar acestea se stabilesc de către corpul profesional;

-săvârşirea delictelor profesionale atrage - ca cea mai dură măsură de pedepsire -  eliminarea din comunitatea profesională (implicit retragerea dreptului de practică);

-profesia îşi exercită rolul în comunitate prin satisfacerea unei nevoi sociale, iar comunitatea legitimează profesia prin faptul că solicită / beneficiază de rezultatele profesionale aferente;

-componenţii grupului profesional cunosc / acceptă / respectă / crează reglementările unui cod etic specific care stipulează, între scopurile centrale ale activităţii profesionale, şi pe acela al slujirii altruiste a societăţii;

-între membrii comunităţii profesionale trebuie să existe relaţii colegiale, monitorizate colegial / principial de către fiecare în parte ;

-componenţii grupului profesionl trebuie să fie pregătiţi ca în situaţii de haos şi catastrofă să se sacrifice, inclusiv să îşi rişte viaţa. (cf. M. Miroiu, G. Bledea Nicolae  -  “Etica profesională”, curs universitar, Universitatea Bucureşti, 2000, pp. 48 – 49).

            Etica profesională examinează problemele de ordin moral legate de exercitarea profesiilor. Sfera ei de cuprindere vizează atât arii profesionale, prestigioase, unanim recunoscute, largi, cât şi cele de importanţă restrânsă. Teoreticienii utilizează formula “etică profesională” cu mai multe accepţii tocmai în funcţie de mărimea sferei de cuprindere la care se raportează.

            Astfel, în primul rând, unii specialişti apreciază că prin “etică profesională” trebuie numită teoria generală a moralei şi moralităţii aplicată la componenta de viaţă profesională a persoanelor şi a grupurilor profesionale. In acest caz, se face abstracţie de o profesie concretă sau alta, de o specializare sau alta, surprinzându-se ceea ce este caracteristic, reprezentativ, comun tuturor profesiilor. De aceea, nu are importanţă apartenenţa unei persoane la categoria inginerilor (fie ei agronomi, chimişti, mecanici ş.a.), a medicilor (cardiologi, generalişti, pediatri, radiologi etc.), a tehnicienilor, a cercetătorilor, a educatorilor etc., ci doar calitatea acestora de “profesionişti” sau de purtători ai “profesionalismului”.  Cu această accepţie, etica profesională valorifică şi cercetează ideea că orice profesie presupune impunerea / recunoaşterea autorităţii profesionale, derularea practicilor paternaliste şi instituirea unor drepturi ale clienţilor concomitent cu urmărirea scopului central legat de slujirea altruistă a societăţii.

În al doilea rând, etica profesională numeşte studiul moralei şi al moralităţii pentru o profesie determinată, întâlnită în câmpuri ocupaţionale specializate. De exemplu, calitatea de “cercetător ştiinţific” se poate manifesta / se manifestă în domeniile psihologie, sociologie, antropologie, pedagogie ş.a. - în general, în ştiinţele socio-umane, în ştiinţele naturii, în cele tehnice etc. Orizontul vizat este, desigur, mai restrâns faţă de cel precizat anterior, dar nu lipsit de probleme care-şi aşteaptă soluţionarea. In acest sens, o discuţie reluată periodic sub presiunea marilor progrese ale tehnicii şi tehnologiei aplicate în mass-media se referă la specificul cercetării în domeniul socio-umanului. In activitatea menţionată natura subiectivă a obiectului cercetat, unicitatea fiecărei stări / a fiecărui moment trăit atât de cercetător, cât şi de cel investigat ridică multe şi dificile semne de întrebare în legătură cu valabilitatea şi “obiectivitatea” rezultatelor formulate, cu credibilitatea instrumentelor de cercetare utilizate, cu posibilitatea aplicării / valorificării / generalizării sau particularizării concluziilor exprimate ş.a.m.d.

În al treilea rând, cu aceeaşi formulă, “etică profesională” se desemnează şi teoria asupra moralei şi moralităţii unei profesii concrete, strict specificate. Astfel, fiecare profesie are etica proprie ; medicii beneficiază / cunosc / crează (deşi nu doar aceştia, ci şi “beneficiarii” serviciilor lor) de o etică medicală, militarii – de etica militară, pedagogii – de etica pedagogică etc. În prezent, cele mai multe profesii şi-au clarificat (şi continuă să-şi definitiveze) reperele moralei proprii. Este evident că gradul de complexitate al activităţii prestate reclamă şi gradul necesităţii instituirii unei etici corespunzătoare. Ceea ce face posibilă constituirea unui domeniu teoretic, bine conturat al eticii profesionale şi, implicit, depăşirea stadiului limitării la opinii mai mult sau mai puţin întâmplătoare despre o profesie sau alta) este tocmai conceperea unor teorii / lucrări de sine stătătoare pe care le propun profesioniştii înşişi ai domeniilor respective. O etică profesională autentică, adică “profesionistă” se elaborează de către profesioniştii unui domeniu pentru profesioniştii acelui domeniu. Competenţa teoretică şi practică a profesionistului, calităţile de natură morală ale acestuia (dovedite nu numai ca fiinţă umană generică) pot conferi credibilitate, seriozitate unui demers de etică profesională. De aceea, spre exemplu, etica medicală va fi concepută de către medici, cea pedagogică de către pedagogi ş.am.d.

Deosebirile dintre cele trei accepţii ale sintagmei “etică profesională” - pentru care propunem şi anumite denumiri  - pot fi mai bine evidenţiate specificând domeniile eticii sau ale altor teorii cu care fiecare dintre ipostazele eticii profesionale intră în raporturi de complementaritate în vederea cunoaşterii cât mai exacte a obiectului cercetat.

·         Prima accepţie (etică profesională generală) sugerează necesitatea cunoaşterii şi integrării demersurilor de filosofie şi etică generală, de deontologie, de axiologie morală, de istoria apariţiei şi evoluţiei profesiunilor, de etică politică etc. între principiile de bază ale persoanei active;

·         A doua accepţie (etică profesională restrânsă) desemnează elaborarea teoriei etice aferente unui domeniu de activitate; solicită în acest scop baza teoretică oferită de etica profesională generală, de praxiologie, de înseşi ramurile teoretice şi practicile pe care se bazează domeniul în cauză. Mai precis, referindu-ne la acelaşi exemplu al eticii cercetării în câmpul socio-umanului, aceasta nu se poate contura în absenţa cunoaşterii şi aplicării metodologiilor de cercetare utilizabile tocmai în acest spaţiu ştiinţific la un moment dat.

·         A treia accepţie (etică profesională specifică) are nevoie de contribuţiile deontologiei, praxiologiei, eticii muncii etc. însă cu referire strictă la o profesie sau alta dintr-un anumit domeniu. De pildă, am putea spune că o etică şi o deontologie a chirurgilor ar putea fi elaborate în formele cele mai reuşite chiar de chirurgii înşişi (cu mult mai bine decât cei care activează tot în domeniul medicinei, dar au alte specializări).

Un exemplu de etică profesională specifică ne oferă etica pedagogică. Aceasta are ca obiect propriu de cercetare valorile şi normele morale, condiţiile specifice afirmării morale - reale şi necesare -  caracteristice câmpului educaţional, sistemului relaţiilor interpersonale instituite în procesul formării. Abordarea contemporană a formării din perspectiva autoeducaţiei şi a educaţiei permanente impune o multiplicare a tipurilor de probleme pe care şi le pune etica  pedagogică. Analizele acestui demers teoretic se referă la: profilul competenţelor psiho-pedagogice şi, implicit, morale pe care îl aşteaptă educabilii şi societatea de la educatori, modalităţile acţionale ale influenţării ştiinţifice, profesionale, morale de care poate / trebuie să uzeze formatorii, exigenţele ştiinţifice, psihopedagogice şi morale implicate în demersurile elaborării curriculum-ului şi ale aplicării strategiilor pedagogice ale predării – învăţării – evaluării, datoriile şi drepturile agenţilor educaţiei (cei educaţi, cei care educă) prin raportare la specificul instituţiei de formare, particularităţile finalităţilor urmărite, contextul social – politic de realizare etc.

 

   Bibliografie:

Web hosting by Somee.com